Așteptările unui sistem de învățământ care nu oferă nimic

Delia Buiculescu

Premiza principală - ești cel mai bun sau nu exiști. 
Premiza secundară - nu ai voie să gândești pe propria răspundere. 

Suntem condiționați de ideea de a ajunge la un nivel perfect, deși acel nivel este inexistent. Iar ca adolescenți, copii, oameni în formare, această idee ne obosește mai mult decât arătăm oamenilor din jurul nostru. Reprezintă lupta dusă la nivel psihologic între ceea ce știm și ceea ce suntem condiționați să reprezentăm. Aș avea foarte multe exemple concrete simțite de-a lungul anilor și care, din păcate, vor fi simțite de alți elevi la rândul lor, pentru că oricât de mult te lupți cu ceea ce știi că nu este în regulă, întotdeauna va exista superioritate și inferioritate. Și indiferent că îți petreci atât de mult timp în școală, nu ai dreptul la propriile opinii. Pe scurt, școala românească îți încalcă drepturile fundamentale, dar nu oferă nimic în schimb.  

Îmi amintesc foarte bine începutul clasei a 9-a. Eram încântată de începerea anului școlar, știam că voi avea câțiva colegi noi, dar mă gândeam cu mândrie la perioada liceului. 4 ani în care voi învăța excelent și mă voi axa în totalitate pe profilul meu. Liceul nu a început bine, că opiniile mele deja se schimbau. 

După aproximativ o lună și jumătate de școală am ajuns la un scandal cu unul dintre profesorii mei fiindcă modul dumnealui de adresare reprezintă numărul de jigniri. Da, chiar și în ziua de astăzi. Dar, în realitatea acestuia, eu nu știam să apreciez bunătatea pe care ne-o oferă. Nu știam să apreciez testele ușoare, dar cu o zi înainte eram numiți “idioți” și “cretine”. Nu știam să apreciez materia, când acesta îmi spunea că n-ar trebui să folosesc fard, că mă rezolvă imediat cu câțiva pumni. Nu știam să apreciez bunătatea de a nu asculta la tablă, când acesta glumea despre sinuciderea noastră cu pură mândrie. Niciodată nu am reușit să percep astfel de glume sau nu am reușit să le includ în categoria glumelor. Nu am putut, am simțit că ceva nu se află într-un punct corect. Părinții mei nu și-au permis să îmi aducă astfel de vorbe în 18 ani, deci presupun că profesorii nu au acest drept doar pentru că îmi pot oferi note de 3 și 4. 

Lăsând la o parte povestea mea de viață, am încercat să explic că acesta a rămas la fel. Iar situația a rămas în aceeași ipostază problematică. Elevii nu vor să își bată capul cu dumnealui atâta timp cât dă teste ușoare. Iar aici intervine ideea de a fi cel mai bun.
Pentru că a avea note mari înseamnă a fi bun, cu toate că nu era așa. Am fost învățați să iubim notele mai mult decât dreptatea. Am fost trimiși la școală pentru educație, pentru cultură generală, pentru comunicare, dar ne-am ales cu elevi speriați că nu sunt cei mai buni la o materie pe care nu o înțeleg, predată de un profesor needucat. A dispărut educația și a apărut așteptarea de a fi numit ”inteligent” pentru note, pentru validare din partea unor profesori care niciodată nu au oferit educație. 

,,Cum aș putea să fac un comentariu la română, în condițiile în care comentariul a fost întotdeauna predat? Cum aș putea să mă simt în siguranță dacă nu avem voie afară din curtea liceului? Cum mă pot simți confortabil dacă geamurile sunt izolate cu cuie, iar hârtia igienică apare la baie în momentul în care DSP-ul este venit în inspecție? Cum mă pot simți reală când profesorul mă jignește? Cum să iau bacul dacă profesorul nu vine la ore, iar eu pe acesta mă bazez? Cum să fiu un elev bun dacă nu am psihicul îndeajuns de puternic? Cum să fiu când nu știu?" 

Sunt atâtea întrebări și atât de multe lacrimi vărsate în nopți nedormite, deoarece ne-a fost prea frică să spunem ce avem de spus. Profesorul întotdeauna se va răzbuna pe noi, indiferent că am fi avut dreptate, iar noi lăsăm lucrurile acestea să fie simțite de următoarele generații. Iar notele, acele cifre cu care suntem caracterizați, au ajuns să fie mai importante decât educația și corectitudinea din școli, cultura evaporându-se. Banalitatea, frica, intimidarea, competiția, aceste cuvinte sunt lupte date în fiecare zi de elevii sistemului de învățământ românesc. 

Ce așteptări poate avea acest sistem de la mine când eu am primit din partea lui frustrare și lacrimi și frică? 

Este o luptă inevitabilă. Și este o luptă importantă. Vrem ca generațiile următoare, milioanele de minți incredibile ce vor păși în acest sistem corupt, să aibă partea de o adevărată educație. Vrem să regăsim compasiune, rațiune și comunicare în școlile noastre. Vrem ca dezvoltarea acestora să existe odată cu dezvoltarea elevilor. Copiii trecuți prin școală reprezintă oamenii viitorului - doctori, ingineri, jurnaliști, vânzători, artiști, psihologi etc. Indiferent de cariera aleasă, fiecare individ are dreptul la o educație și un mod de formare extraordinare. Cultura este cea care ne poate salva - și cu ajutorul ei putem observa lumea cu alți ochi. 

Eliberează sistemul de învățământ. Avem nevoie de oameni pentru oameni.


Aveți încredere în noi și nu uitați:
AVE începe schimbarea!