Cine suntem noi?

Bianca Țeianu


Cine sunt? Ce pasiuni am? Ce mă definește? Cum îmi voi lăsa amprenta asupra lumii? Cum voi reuși să schimb ceva? E societatea actuală capabilă de schimbare? Pot eu contribui la schimbarea aceea?…Întrebări…multe întrebări...și prea puține răspunsuri. Așa trecem prin viață, întrebându-ne în fiecare zi care este rostul tuturor lucrurilor. Uneori găsim răspunsuri, alteori colindăm de la un capăt al lumii la celălalt, căutând în fiecare colț de iarbă, adiere de vânt, valuri spumoase, pasteluri de apus, cântec de păsări și ochi....mulți ochi ai oamenilor pe care i-am întâlnit, îi vom întâlni, ai prietenilor pe care nu i-am cunoscut încă, ai străinilor pe lângă care am trecut într-o zi în grabă, îngândurați fiind de problemele zilnice ale unei vieți fără direcție, fără să realizăm că la un moment dat străinul respectiv ar putea face parte din ceea ce mai târziu va deveni rostul vieții noastre. 
Deci, cine suntem noi? Suntem doar niște puști fără obiective, fără idei, stricați de o societate defectă si o lume departe de a fi perfectă, care doar se joacă de-a schimbătorii, revoluționarii, rezolvatorii de probleme, avangardiștii....Suntem noi toate aceste lucruri, sau trebuie să ne plecăm în fața celor care ne-au dibuit bine rolul prost jucat și să acceptăm că au avut dreptate? Eu una nu am de gând să accept a doua variantă. Nu am de gând să dau dreptate unei societăți care condamnă o întreagă generație pentru că a reușit să nuanțeze lumea, să construiască viitorul cu paleta sumară de culori pe care tot ei ne-au oferit-o. Și întrebarea cu o și mai mare însemnătate vine acum: De ce nu vrea lumea în care trăim să fim pregătiți pentru ce ne așteaptă mai departe? Vor ei de fapt să împiedice schimbarea în bine?
Pentru a nu fi acuzată totuși de o personalitate procesivă, sunt pregătită să disec puțin subiectul.
Cum (nu) ne pregătește școala pentru viață?
Ce studiem în liceu? Care sunt materiile ce ni se predau în acest timp? Ce ne învață ele? Fără a fi cât de puțin cârcotașă, aș dori să aflu cine are răspunsuri la toate întrebările acestea (unele valide dacă se poate); vreau să știu dacă algebra a ajutat pe cineva în viața de adult  (și nu, nu la măsuratul alimentelor pentru prepararea unei prăjituri), dacă formulele de trigonometrie au rezolvat vreo problemă existențială cu care am dat piept sau dacă ne-au învățat să calculăm în ce cantitate trebuie distribuite emoțiile astfel încât să nu ajungem niște adolescenți care suferă de anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau alte stări prin care, conform unui studiu realizat de Organizația Salvați Copiii în 2010, 20% dintre copii trec până la vârsta maturității: 3,5% sunt diagnosticați cu depresie clinică, 13% cu tulburări de anxietate, între 10% și 20% cu dezordine alimentară. 
Pornim la drum în viață scăldându-ne în visuri despre o lume mai bună, o viață fericită și oameni cu inimi calde, și cumva ajungem în situația de a ne pierde de-a lungul acestui drum. Căutăm răspunsuri pentru problemele de care ne lovim în numeroasele pagini ale manualelor din liceu. Sperăm că orele de studiu ne vor oferi nu doar o cifră într-o rubrică, ci și ceva cu care să rămânem...E dezamăgitor să te gândești că toate acestea nu te ajută decât să intri la o facultate, dar nu contează cu adevărat în viața reală. Viața poate fi veselă, viața poate fi grea; într-o zi te poți avânta către o direcție pe care o consideri potrivită, apoi ești aruncat pe un drum total opus, în împrejurări complet noi, fiind obligat să-ți găsești o cale nouă, o cale către care niciun manual de geografie nu te va ajuta să ajungi.
Câți vor de la noi să ajungem grozavi oameni mari? Câți ies în față să spună că își doresc pentru noi o viață mai bună, că doresc să ne învețe să clădim o lume mai frumoasă? Prea puțini. Școala ne învață teorii și concepte, nu se focusează să învețe elevii cum să reacționeze într-o situație concretă din viața de zi cu zi. În școala primară, copiii învață și memorează diverse informații și concepte în știință, istorie, matematică etc. Trec dintr-o clasă în alta fără a ști motivul real pentru care li se spune că trebuie să ajungă la performanțe remarcabile, să aibă cele mai mari note, să fie cei mai buni pentru a intra la un liceu bun, iar apoi la o facultate pe măsură. Ajung să petreacă un cuantum de ore în fiecare zi pentru realizarea temelor și sarcinilor fără ca măcar să realizeze asta. Ajung sclavi ai unui sistem de învățământ cu prea multe goluri, neavând timp să se îndoiască măcar de eficiența lui. Nu au timpul sau mentalitatea necesare să-și ia câteva minute pentru ei, să stea și să se gândească la ce vor să facă cu viața lor, cine sunt ei cu adevărat. Și ajungem din nou la întrebarea aceasta: Cine suntem noi?
Își mai aduce aminte cineva ce pasiuni sau talente avea în școala primară? Putea cineva să atingă o notă acută fără ore de canto? Vorbeau pentru cineva clapele unui pian așa cum poate au vorbit și pentru Beethoven, Mozart sau Bach? Putea cineva picta sau desena fără a sta prea mult să se gândească la tușe, culori sau textură? Își mai aduce cineva aminte ce îl făcea fericit atunci, și dacă da, a ținut de fericirea aceea? A fost respectivul copil învățat cum să-și exploreze talentul? A fost ambiționat și motivat sau i s-a spus cum trăim într-o lume în care șansele de reușită în domeniul respectiv sunt de 1 la 1 milion? Probabil că mulți dintre voi ați trecut prin asta, ca mine de altfel. Am fost elevii învățați să urmeze o programă, nu visuri, talente, pasiuni, iar dacă eșuam la materiile pe care ei le considerau necesare ni se spunea cea mai mare minciună a copilăriei: aceea că vom eșua și în viață. Dacă nu ești un student eminent, ești condamnat să eșuezi în viață. Au parte toți elevii de 10 de o viață ravisantă în prezent? Bineînțeles că nu. 
Dacă aș putea să mă întorc în timp pentru a-i da un sfat copilului din mine de atunci, ar fi să nu mai lase lumea din jur să-i spună ce calități sunt necesare pentru a reuși în viață. Albert Einstein a spus la un moment dat : Dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se cățăra într-un copac, va trăi toată viața cu impresia că este prost. Nu suntem cu toții pești aruncați într-o pădure, păsări obligate să se scufunde sau cai înscriși într-o cursă de zbor? Dar putem înota, putem zbura și cu siguranță putem galopa către lumina visului unei lumi capabile să se schimbe. Ne trebuie doar o schimbare de împrejurare, de mentalitate...și ce bine ar fi dacă școala ar folosi timpul acela ca să ne învețe asta.
Când vom ieși pentru ultima dată pe poarta liceului, ca noi absolvenți pregătiți pentru facultate, vom ști noi cu adevărat cum să pornim la drum în viață? Cum vom ști să facem alegerile corecte când am fost învățați să nu greșim, când școala ne-a condamnat întotdeauna pentru greșeli, ne-a penalizat pentru fiecare abatere, iar toate acestea au fost pietre de cărămidă la clădirea unei frici de eșec? Nu ne-a învățat nimeni că din greșeli înveți, că toate căzăturile te formează ca om și că toate experiențele sunt doar fragmente mici dintr-un vitraliu colorat al unei vieți mult mai ample. Și, în orice caz, cine a avut timp de atâtea experiențe? Dacă nu ai simțit presiune constantă din partea familiei care doar te îndemna să mai revizuiești încă o dată lecțiile, să fi la zi cu programa pentru examenul de bacalaureat și să nu uiți să te împarți între cele probabil câteva meditații pe săptămână, poți spune ca te-ai aflat printre puținii norocoși ce au dus o viață de licean ce merită amintită. Noi ceilalți? Putem doar să dăm vina pe faptul că nu am învățat destule despre gestionarea timpului. Petrecem atât de mult timp pe telefon, cum de nu am învățat și ceva eficient? Poate ne spune tot internetul cum să dăm piept cu depresia și să învățăm cum se depășește un atac de anxietate. Asta dacă nu ne prefacem doar ca să scăpăm de și mai multe ore de studiu și învățat. (ți s-a spus și ție măcar o dată asta, nu-i așa?) Lumea este defectă, iar mentalitatea și mai defectă. Problemele adevărate sunt minimizate sau complet ignorate, iar cele în care suntem făcuți să credem degradează și mai mult relațiile dintre oameni. Ni se insuflă să ne ridicăm la un anumit standard, să credem că trebuie să fim toți la fel, dar în felul acesta ce vor crede oamenii din viitor despre noi când se vor uita în urmă? Că am aruncat la gunoi diversitatea și ne-am tras la indigo? Unde se duce creativitatea dacă promovăm aceleași idei din nou și din nou? Când vom învăța să apreciem cu adevărat semnificația lucrurilor, să le vedem în profunzime? Poate asta ne trebuie pentru a revoluționa ce ne înconjoară: să învățăm să iubim lucuri și oameni frumoși, cu minți și suflete frumoase, iar mai presus de orice, pe noi înșine, exact așa cum suntem. Școala ne învață să aspirăm la perfecțiune, nu cum sa prețuim tot ce ajungem să avem pentru a ști cum să ne liniștim viața și sufletul. Credem că un anumit domeniu și anumite joburi ne pot aduce fericirea, dar cine zice că numărul de cifre al sumei dintr-un cont vine la pachet cu fericirea? Poate că asta e întrebarea cea mai importantă de care suntem legați: Ce ne face fericiți? Poate că răspunsul nu este unul simplu, așa ca la matematică, poate că nu există o singură variantă de răspuns precum în testele grilă, și poate că din această cauză întrebarea are o asemenea însemnătate. Trecem prin viață, cu zâmbete, lacrimi, inimi frânte, zile în care vrem să dispărem și zile pentru care mulțumim universului că suntem aici. Micile lucruri care ne fac sufletul să explodeze în mii de nuanțe și inima să vibreze, micile lucruri despre care aflăm că ne fac fericiți sunt exact esența vieții. Le adunăm de-a lungul timpului, și nu le dăm drumul. Asta ne face să fim cine suntem, nu o notă într-o rubrică, nu un loc pe un podium...La ce e bună o cupă dacă e doar o cupă goală?
Ce vreau eu de la sistemul actual de învățământ? Să învețe copiii să aprecieze viața, experiențele, cu bune și cu rele, să li se dea timp să greșească, să cadă, să se ridice și să învețe, să nu arunce la gunoi nimic, să realizeze până ajung în clasa a XII-a cine sunt ei cu adevărat și ce îi face fericiți, iar apoi să cucerească lumea asta. Vreau să fie lumina din întuneric, să zdruncine tiparele cu creativitate și idei noi, să demonstreze că viața nu e doar în alb și negru, că o putem picta cum vrem noi. Îmi doresc pentru ei să pășească pe poarta liceului nu ca pioni pe o tablă de șah care au ajuns la margine, nici măcar ca un nebun care merge în diagonală sau precum calul care poate sări peste orice, ci vreau să fie fluturi, să zboare către ce știu ei că le va face sufletul să cânte, pentru că cineva a avut grijă ca ei să învețe asta de-a lungul drumului, nu i-a lăsat să se piardă, nu le-a tăiat aripile, ci i-a împins să-și ia zborul.